Skip to content

Tortură pe banii tăi

Octombrie 25, 2013

Deci: să începem cu începutul. În 25 iulie am venit în Anglia cu Clau si Rebecca. În 13 septembrie tati s-a dus în ţară şi i-a adus şi pe ceilalţi doi. Esenţa ultimelor evenimente fiind redată, să trecem la masochismul meu.

De vreo cîteva zile au venit în orăşelul în care stăm unii cu un parc de distracţie mobil, cu tiribombe, linghişpiruri, de-alea, ştiţi voi.

Bineînţeles că ai mei au început bîzîitul: mergem? mergem? da’ cînd mergeeeeem? Cînd e liber tati, zic, că io fără el nu mă duc.

Buuun. Vine ieri tati de la muncă pe la 3 după masă, şi ăştia încep: mergem, mergem, pliiiiiiz. Soţu, care şi-ar tăia şi un deget bucuros dacă ei i l-ar cere, zice ”hai, că nu-s obosit, n-am somn”. El fiind plecat la muncă de la 2 noaptea, după 12 ore de condus tiru’ prin Londra.

Ok, zic, haidem, da’ să nu te aud că te doare capu’ de obosit. Buuuun. Ajungem acolo, oaaaaau, zicem toţi într-un glas, noi, mici provinciali din judeţu’ Bistriţa-Năsăud; vă daţi seama că nu era cine ştie ce, da’ nouă ni s-a părut super-extra-de lux, vorba unui nepot. În fine, ne plimbăm pe acolo, într-un final ăştia mari se decid că vor într-o chestie ca o farfurie mare care-i rotea într-o parte şi-n alta şi-i arunca în sus vreo juma’ de metru, punct şi de la capăt.

Giulia se decide că vrea într-o chestie ca o trampolină mare, unde copii săreau foarte de sus, suspendaţi de nişte corzi elastice.

Între timp coboară ăştia mari din farfurie, oaaaaauuuu, mai vreeeeem!!!! Ok, zic, hai să vă mai daţi în ceva şi gata, că nu-s bani, săptămîna viitoare tre’ să plătim chiria.

Fix în mijlocul nebuniei era o chestie imensă, ”suprema” cică, ca o macara cu un braţ fix, care-i legăna pe bietii fraieri pînă foarte sus, porneau de la sol şi ajungeau pînă la înălţimea unui bloc cu patru etaje, cred, în 1-2 secunde. Deci, nebunie. Clau, care e scorpioancă, şi asta spune tot, începe cu bîzîitul: ”io vreau în ăla, io vreau în ăla.”

”Eşti sigură? Vezi că tu ai probleme cu inima, mori acolo”. ”Nu, că n-am nimic, io vreau.” ”Ok, dă-te.” ”Da’ nu mă dau singură.” Şi dă-i, începe o muncă de lămurire cu Cosmin de vreo juma’ de oră. Între timp noi ne mai plimbăm pe acolo, mai căscăm ochii… În final vine victorioasă cu Cosmin după ea: ”gata, l-am convins”. Eu: ”Cosmine, eşti sigur? Poate vomiţi.”

Stă el, se gîndeşte un pic: ”nu mă, nu mă dau!” Clau îmi aruncă o privire ucigaşă şi începe iar cu miorlăitul pe lîngă el. El nu şi pace. Dacă a văzut că n-are sorţi de izbîndă trece la taică-so: ”taaaatiiiiii… te dai tu cu mineee?”

”Ho, zic, nici vorbă. Vrei să-l omori?” Acum cîteva zile am ajuns cu el la urgenţă cu o criză de angină pectorală. ”Nici nu se pune problema.” Soţu’ se uită la mine recunoscător, că el ar fi cedat pînă la urmă la miorlăitul ei, nu-i rezistă.

Şi se duce ea într-o parte cu bot, aruncîndu-mi priviri criminale.

Zic: ”hai că mă dau io cu tine”.

Soţu’ se uită la mine disperat: ”eşti nebună?” ”Hai mă, ce poa’ să fie aşa de rău? Hai să mergem.”

Ca să înţelegeţi mai bine trebuie să vă deapăn amintiri din copilăria mea: de cînd eram bebeluş, chiar bebeluş (îmi amintesc că încă făceam pişu pe mine) şi pînă pe la vîrsta adolescenţei, aveam constant acelaşi coşmar, cel puţin de două ori pe săptămînă: visam că virgulă cad de la înălţime. Nu ştiu dacă din cauza asta ori ba, dar ca adult am început pe la 20 de ani să am rău de înălţime. Da’ aşa, ca lumea, dacă mă urc pe un scaun să schimb un bec cînd cobor sînt toată transpirată şi am senzaţie de leşin.

Soţu’, care-mi ştie problema, se uita la mine de parcă mă vedea pentru ultima dată: ”eşti sigură, sigură???”

”Da, mă, hai că nu mor. Să văd şi io cum e.” Cică. El se uită la mine disperat. ”Hai, mă, am născut patru copii, mi-e frică de-un leagăn??”. ”Bine” zice, ”să nu regreţi”.

Buuun. Şi ne urcăm în porcăria aia. Ca o paranteză: în hărmălaia generală Rebecca a adormit buştean, deşi prestase somnul regulamentar de la ora 12. Ea, care se trezeşte dacă zboară o muscă mai zgomotos. Din ciclul: misterele copiilor.

Ei bine, vreau să vă spun sincer, nici dacă îmi dă cineva 50000 de euro nu mă mai dau în chestia aia, never ever ever!!!

La început ne-a ridicat, ne-a învîrtit, mă rog, suportabil. Dar cînd am ajuns la înălţimea maximă şi am început brusc să coborîm, efectiv am avut senzaţia că virgulă cădem în gol de la etaju’ patru. P’ormă înapoi: maţele o iau în virtutea inerţiei în direcţia opusă, mai să-ţi iasă prin buric, ca puiul de extraterestru din filmele de groază. Criminal, ce mai.

Din cînd în cînd soţu’ îmi făcea semne disperate de jos: ”mai rezişti?” ”Sînt ok”, făceam eu semn cu mîna. Că nu puteam vorbi. Da’ ce era să zic: ”I’m gonna dieeeeeeee!!!! Stop this shit!!!!”

Într-un final se opreşte porcăria, thanks God i’m still alive. Ne dăm jos, aparent totul ok. Ne mai fîţîim pe acolo, la un moment dat simt că-mi vin maţele-n gură. Mă-ntorc către Clau: ”ţie nu ţi rău?” ”Nu”, zice ea.

Cosmin miorlăia că mai vrea şi el o tură pe ceva. În maşinuţe. Zice ”tata, te dai cu mine?” Soţu’, rupt în gură de oboseală: ”nu, mă Cosmine, ia-o pe Giulia”. El nu şi nu, că vrea cu cineva mai mare ca el. Eu: ”Ia-o pe Clau”. ”Nu, zice ea, n-am chef.” N-are chef. Ea. E ca şi cum ai zice că eu n-am chef de tort de ciocolată. Sau taică-so de-o bere rece cînd vine de la lucru. Deci nu. Nu există. Sigur i se întorseseră şi ei maţele invers. Da’ n-ar fi recunoscut nici moartă.

Zice: ”hai mai bine acasă că i-i rău la mama”. Da, ce să-ţi spun. Ei nu-i pasă nici cît negru sub unghie cum se simte altcineva, never, ever. Poate doar de Rebecca să-i pese. Că na, e scorpioancă.

Am ajuns cu mare greu acasă, deşi hardughia este doar în spatele cladirii unde locuim. Abia am reuşit să mă  tîrăsc pînă în dormitor, cu Reby în braţe, am dezbracat-o, dormea tun în continuare, fericirea mea, m-am trîntit şi eu lîngă ea. Şi nici nu m-am mai ridicat pînă la ora doua. Noaptea, bineînţeles. Nu m-aş fi ridicat nici acum, dar după ”suprema” nu am mai fost în stare să-i pregătesc pachetul cu mîncare pentru la lucru lu’ soţu’. Cînd am coborît el era în baie, se spăla pe dinţi. M-a auzit cotrobăind prin bucătărie şi a venit la mine. Zice ”du-te culcă-te că mi-am pregătit eu mîncare”. Apoi, rînjind la mine cu gura plină de pastă de dinţi ”te mai dai în suprema?”

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cecile's Cuisine

A Blog about Easy, Healthy yet Delicious Recipes for Working Moms like me.

40 Something

What's next?

Zona de criza

In si dincolo de crize

Sergiu Somesan

Proza fantastica si SF

DermPath Daily

Devoted to what everyone loves to see more of...SKIN!

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

Bisofficiallan

World in your eyes!

Lucy Visinescu's Blog

Informatii si sfaturi despre dinti si nu numai

Violeta Balan

De la o zi la alta

Semizeea

Cine poate sau are curaj să încerce să-i răpească femeii plăcerea de a se contrazice, de a se răzgândi și încă a avea dreptate, de a acționa contrar logicii proprii?

COJOCARII

Blog de Familie

windowscoolsecrets

Just another WordPress.com site

%d blogeri au apreciat asta: